Descriere

Chitarele deschid calea<div> Raphaël Feuillâtre, chitară</div><div> Eduardo Eguëz, vihuela, lăută și chitară</div><div><br></div><div> <strong>Pe ordinea de zi:</strong></div><div> Milano, Ortiz, Sanz, Albéniz, Tarrega, Piazzolla...</div><div> Pavanas, Jácaras, Canarios, Fandango, Folias, Tarantelas, Milongas și Tangos...</div><div><br></div><div> Chitara a traversat secolele, reinventându-se constant. Pe rând intimă și contemplativă, apoi virtuoasă și festivă, ea transcende granițele dintre saloanele aristocratice și cercurile populare. Din punct de vedere istoric, ea extinde tradiția instrumentelor mai vechi, precum vihuela, care își are originea în secolul al XVI-lea în Peninsula Iberică. Rudă apropiată a lăutei, care a triumfat în restul Europei, vihuela a inspirat un repertoriu rafinat la compozitori precum Alonso Mudarra și Luis de Milán. Când chitara barocă a câștigat treptat importanță la sfârșitul secolului, aceasta s-a deschis practicilor populare. Opera lui Gaspar Sanz oferă o panoramă largă a stilurilor perioadei și dezvăluie o profundă fuziune culturală, hrănită în special de influențe din Lumea Nouă (după cum o demonstrează și Codex Saldivar, un manuscris descoperit în Mexic). Cu toate acestea, abia în secolele al XIX-lea și al XX-lea chitara a atins una dintre cele mai desăvârșite expresii ale sale, în special în Spania, unde Albéniz, Falla, Rodrigo și Granados i-au dat o voce atât nostalgică, cât și radiantă. Doi virtuozi și poeți ai corzilor ciupite se reunesc aici pentru a celebra instrumentul vedetă al lumii iberice.</div>